40 de veri
Gânduri din vara vieții, despre asumarea morții ca un element esențial pentru a ne bucura de viață, în fiecare zi.
Azi împlinesc 40 de ani. 40 de veri.
Sigur că îmi pot spune că voi trăi până la 120 de ani. Dar aș simți că îmi fur singură pălăria (și nici măcar nu am pălărie).
Sigur că e liniștitor gândul că o să trăiesc pâna la… 100 de ani, 120 de ani, până la 1000 de ani. Nemuritoare…
Doar a avansat tehnologia, oamenii sunt în căutarea leacului pentru “boala” numită îmbătrânire. Și cât va mai avansa, nu?
Probabil.
Poate că oamenii nu vor mai muri de bătrânețe, până ajung eu la vârsta senectuții. Dar la ce bun? Care e scopul unui om care nu poate muri? Dar a unei societăți care nu poate muri? Va rămâne blocată, înghețată în timp, evoluând precaut și cu un singur scop: acela de a nu muri.
Faptul că știm că murim are avantajele sale.
În primul rând, ne bucurăm mai mult de prezent. Ne face să fim mai responsabili pentru viitor, și mai asumați în decizii.
Teoria Terror Management a fost testată în peste 500 de studii. Cercetătorii au descoperit că reamintirea subtilă a morții (mortality salience) produce două tipuri de reacții:
Evaluarea priorităților de viață
Când participanților li s-a cerut să reflecteze profund la propria moarte (față de un grup de control care s-a gândit la o vizită la dentist):
+28% creștere în orientarea către valori intrinseci (relații de familie, dezvoltare personală, comunitate).
-35% scădere în interesul pentru valori extrinseci (statut social, acumulare de bunuri materiale de lux, faimă).
Comportamentul prosocial și altruismul
Cercetătorii au măsurat donațiile făcute de trecători pe stradă. Trecătorii care au fost expuși la stimulul „moarte” (fără să conștientizeze direct, trecând pe lângă o casă funerară) au donat cu 42% mai mulți bani cauzelor caritabile comparativ cu cei care au trecut pe lângă un punct neutru (o clădire de birouri).
Când știm că murim, că viața are un punct terminus, ne facem un plan pentru ca zilele noastre să conteze. Nu mai amânăm atâta, pentru că la un moment dat va fi prea târziu. Iar regretele sunt uriașe.
Cel mai amplu studiu pe această temă, realizat de îngrijitoarea de îngrijiri paliative Bronnie Ware (și ulterior structurat în cercetări de psihologie comportamentală), a cuantificat principalele regrete ale oamenilor aflați în ultimele săptămâni de viață:
Mi-aș fi dorit să am curajul să trăiesc o viață fidelă mie, nu așteptărilor altora.
Mi-aș fi dorit să nu fi muncit atât de mult.
Mi-aș fi dorit să am curajul să-mi exprim sentimentele.
Mi-aș fi dorit să rămân în contact cu prietenii mei.
Mi-aș fi dorit să îmi dau voie să fiu fericit.
Un alt studiu a arătat cum cei care conștientizau punctul terminus al vieții au recuperat nivelul de cortizol (hormonul stresului) la valoarea bazală cu 30% mai repede decât grupul care evita tema morții. Cu alte cuvinte, acceptarea morții ne face mai rezilienți pe parcursul vieții.
Granițele de vârstă (29, 39, 49, 59 de ani) cresc cu aproape jumătate probabilitatea de a face o schimbare radicală în carieră sau de a participa la un maraton. Adevărul e că de vreun an mă gândesc și eu să mă apuc de alergat (încă nu m-am apucat) 😁
Dar înainte de știință a fost filosofia. Memento mori.
O povară la care nu vrem să ne gândim. E normal, instinctul de supraviețuire ne spune să mergem mai departe orice ar fi. În realitate, este una dintre cele mai puternice pârghii pentru o viață împlinită.
Filosofii (de la stoici la existențialiști) și psihologii moderni sunt de acord că această certitudine aduce o serie de avantaje, cum ar fi că ne este mult mai clar care sunt prioritățile și valorile, suntem mai recunoscători pentru ceea ce avem, pentru momentul prezent, mai predispuși să încercăm lucruri noi sau să ne asumăm riscuri și eșecurile care ne devin lecții. Nu ne mai este atât de teamă de ceea ce pot crede ceilalți și nici de cum ne pot judeca (oricum, din ce am observat eu, avem impresia că ceilalți se gândesc mult mai mult la noi decât o fac în realitate; adevărul e că majoritatea oamenilor se gândesc la ei înșiși și faptul că îi preocupă părerea celorlalți e tot un soi de egocentrism). Peste o sută de ani, părerile celor din jur nu vor mai conta. Dar dacă trăiești o mie, încep să conteze. Nu mai ești liber să trăiești pentru tine, pentru că ai de construit o reputație pentru un mileniu, nu pentru câteva decenii.
Faptul că murim ne face să ne gândim în mod proactiv la ce lăsăm în urma noastră. O casă, un copac și un copil, așa e vorba. Orice ar fi ceea ce vrei să lași în urmă, cert e că te gândești la asta. Știi că ești vremelnic pe aici, și indiferent ce credință religioasă ai, știi că moartea vine ca un stop pentru această viață, în această lume. Așa că ai un motiv să lași lumea mai bună pentru cei care vin după tine, pentru când nu vei mai fi. Un soi de altruism, care s-ar pierde atunci când viața e nesfârșită și singurul obiectiv e să nu mori.
Faptul că toți împărtășim aceeași soartă este cel mai mare egalizator din lume. Dincolo de statut social, de naționalitate, rasă, gen, religie sau alți factori discriminatori, moartea ne ajută să-i privim pe ceilalți cu mai multă înțelegere: avem cu toții aceleași final.
Așa că eu aleg să cred și să îmi asum că sunt (pe) la jumătatea vieții. Și să trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Nu pentru că va fi, ci pentru că așa nu mai amân lucrurile pe care mi le doresc.
Nu voi mai amâna lucrurile pe care le las “pentru când voi avea timp” sau pentru “pensie” (pe care nu o voi avea, o temă pentru altă dată). Voi aloca în fiecare zi timp “să mor”. Adică să fac acele lucruri pentru mine, care mă împlinesc. Să mă bucur de familie, de prieteni, de experiențe noi, de faptul că sunt sănătoasă și liberă.
Acele mici bucurii care fac viața asta scurtă și finită să fie frumoasă.
Nu de moarte trebuie să se teamă un om, ci trebuie să se teamă că nu va începe niciodată să trăiască. (Marcus Aurelius)
